O iubire, o ploaie . . .

Era noapte. Stătea singură, într-un fotoliu, în dreapta ferestrei, cu capul rezemat de perete. Urmărea picăturile de ploaie. În casă era frig, şi asta de un an întreg.


         …Acum un an, ei se certaseră urât de tot. Ea ştia că dragostea lui este efemeră, deşi el i-a promis că nu o va părăsi niciodată. Că o va iubi pentru tot restul vieţii.
         El credea că ea nu are încredere în el, deşi se înşela amarnic. Nu mai suporta să o vadă plângând zilnic. Se săturase să-i fie alături, să o consoleze de fiecare dată, ca în final, ea să adoarmă în braţele lui. Deşi înainte cu câteva luni, i-a promis că îi va fi mereu alături, că va rezista, şi, poate chiar el va deveni medicamentul ei. El ajunsese să o urască pentru că plângea.
        
         Ea, în schimb, se ura pe sine. Plângea din cauza ei, era depresivă, tot din cauza ei. Simţea că nu-l iubeşte destul, că nu se sacrifică pentru el, deşi s-ar fi pus oricând în faţa maşinilor, salvându-l pe el. Fiecare lacrimă era pentru el, fiecare tăietură, fiecare strop de sânge ce a curs, fiecare tentativă de sinucidere, totul era pentru el. Şi totuşi nu era destul. S-a lăsat distrusă de el, crezând că aşa, îşi va dovedi dragostea. S-a lăsat plimbată oriunde a vrut el, deşi ea nu se putea ţine pe picioare. Şi-a întrecut limitele. Pentru el, un băiat oarecare, s-ar putea zice.
       
         Şi poate chiar era un alt băiat banal. Poate nu avea absolut nimic deosebit. Dar pentru ea, simplul fapt că avea ochii verzi, că i-a dat o şansă, deşi ea îi dăduse sute înainte, iertându-l mereu când o supăra… Pentru ea, asta îl făcea deosebit.
        
         El simţea că nu o merită, că e prea bună pentru el. Ea simţea la fel. Se subestimau unul pe altul. Şi cu toate astea, ea nu l-a mai iertat. Mai bine spus, el nu o mai ierta pe ea. Pentru că plângea…
        

Şi ea nu-şi lua ochii de la ploaie. Îşi aducea aminte, când s-au întâlnit odată. Ea începu să plângă. El la fel. Şi a plâns şi cerul odată cu ei.
În casă se făcea tot mai frig, iar mâinile ei o cuprindeau. O mângâiau în locul lui. De când a plecat el, nu mai avea cine să o îmbrăţişeze, să o mângâie, să o încălzească. Casa îngheţase fără el. Şi sufletul ei la fel.
3 ore s-au scurs, mâinile-i fiind încleştate pe umerii goi. Bluza de pijama îi căzuse. Avea un maieu pe ea, dar bretelele au alunecat de mult. Lacrimile îi îngheţaseră pe faţa palidă. Ochii rămaseră deschişi, îndreptaţi, odată cu capul, spre fereastră. Nu mai aveau strălucire. Corpul întreg îi era rece, crispat. Bătăile inimii se opriseră de mult.